Istoria colecțiilor de obiecte începe în Asiria, cu biblioteca lui Asurbanipal și în Babilon, cu „muzeul” prințesei Ennigaldi-Nanna, continuă cu tezaurele funerare egiptene, tezaurele grecilor de la Delphi, bibliotecile elenistice și tezaurele publice și private romane. Un capitol cu totul aparte, la intersecția dintre colecții patrimoniale, tezaur bisericesc și studiolo renascentist, îl reprezintă cabinetele de curiozități.

Când împărații, nobilii, farmaciștii și naturaliștii secolelor XVI-XVII au început să colecționeze curiozități, ei doreau nu doar să învețe despre lumea recent extinsă prin Marile Descoperiri Geografice, ci și să își etaleze averea și influența. Wunderkammern erau o expresie a curiozității enciclopedice dar şi o formă de propagandă şi de auto-reprezentare, prin care posesorii lor îşi etalau bogăția, nivelul de cultură, şi controlul simbolic asupra macrocosmosului reflectat la o scară mai mică în cadrul colecției.

Obiectele pe care fiecare colecționar le considera interesante și pe care își permitea să le achiziționeze erau adăpostite în piese speciale de mobilier, de regulă cabinete, în săli speciale sau chiar clădiri construite special pentru acest scop. Erau colecționate specimene naturale, în special animale împăiate; deseori exotice; obiecte de artă, clasică sau contemporană; obiecte meșteșugite de cei mai buni artizani, mai ales instrumente științifice sau capodopere de artă aplicată; artefacte arheologice; arme și armuri; monede; relicve și multe altele.

Cele mai bogate colecții aparțineau împăraților și regilor, dar și farmaciștii, negustorii şi primii oameni de știință aveau inițiative similare. Kunst und Wunderkammern erau vizitate la început de către aristocrați și diplomați, dar cu timpul tot mai multe categorii solicitau acces la aceste resurse, de la naturaliști și oameni de știință, la artiști, studenți, negustori, chiar oaspeți la nunți și călători.